Cronica muzicala
UN ŞOSTAKOVICI AUTENTIC
Miercuri, 20 Ianuarie 2010
Joi, 14 ianuarie 2010, la 19 ore seara, pe scena Filarmonicii Paul Constantinescu, găzduită de Casa Sindicatelor din Ploieşti, excelenta orchestră a intrat în aplauzele publicului, cu dirijorul Matei Corvin şi pianista Nicoleta Luca Meiţoiu. Apariţii inedite în actuala stagiune, elegante şi de bun augur, dirijorul Matei Corvin şi solista serii, Nicoleta Luca Meiţoiu au oferit o reprezentaţie simfonică de remarcabilă ţinută interpretativă. Programul, întocmit de distinsa doamnă pianistă şi critic muzical Miruna Negrea, a dat de veste melomanilor prezenţi în staluri, lucrările pregătite de aceşti profesionişti, aranjate astfel: mai întâi, Concertul numărul 2 în Fa major, pentru pian şi orchestră, opus 102, de Dmitri Şostakovici (1906-1975), la pian – Nicoleta Luca Meiţoiu, apoi Simfonia I-a, în Mi minor, opus 19, de Jan Sibelius (1865-1957).
De la prima măsură a Concertului şostakovician, exuberanţa bine temperată a dirijorului Matei Corvin, dublată de precizia baghetei, în mişcări tot timpul emanând ritmica interioară a lucrării, şi prin urmare dominante în manieră personală, a împrospătat virtuozitatea pianistei soliste şi prin ea, acordurile părţilor componente – Allegro, Andante şi iar Allegro – într-o variată succesiune de tonalităţi pline de zbucium sau de provizorie acalmie, în virtutea sensurilor implementate în partitură, de marele muzician rus. Sincronizările, prin efectul bunei pregătiri a interpretării, au fost vizibil perceptibile, duetul dirijor-solistă funcţionând perfect. Scriitura muzicală s-a topit în nuanţele scriiturii concomitente dirijor-solistă, nuanţând plastic motivele care i-au inspirat compozitorului această capodoperă. În partea I-a, Allegro, ferenezia jocurilor unor copii, împătimiţi, la un moment dat, de un fel de marş sportiv, cadenţat de alămurile unei fanfare, cum precizează Programul, de pionieri! În a II-a, Andante, pianista s-a detaşat de orchestră, cu o admirabilă stăpânire de sine, subliniind pe claviatura curat atinsă, dorinţa nestăvilită de viaţă, de iubire a tot ce înconjoară şi înalţă fiinţa omenească. Structurată pe două idei totdeauna contrastante, expresia gândirii triste, melancolice, în impact cu aceea romantică, plutitoare, partea asta a schiţat convingător oponenţa dintre sarabandele lui Bach şi terifianta înlănţuire a stării pe care Nocturnul o revarsă într-un suflet uman. În volutele pianistice exemplar construite de Nicoleta Luca Meiţoiu, sentimentele lui Şostakovici au căpătat valoraţia sonoră şi estetică, dificultăţile tehnice fiind cu dezinvoltură eliminate de virtuoasa noastră pianistă. Mişcarea a III, tot un Allegro, s-a brodat pe natura mereu volubilă a dansurilor populare ruseşti.
Ne gândim la solistă, ca şi la dirijor, de altfel, încercând să comparăm, cu riscurile asumate, cum va fi sunat acelaşi Concert nr. 2, în execuţia urmaşului autorului, în vara lui 1957 şi mai apoi, într-o Rusie care începuse a se dezmetici din gulagul stalinist, sărind – din lac în puţ – într-altul, hruşciovist, fără a fi scăpat de cenzura comunistă. Scris de Dmitri, în onoarea fiului său, Maxim, Concertul a fost inspirat de admiterea acestuia, studentul Maxim Şostakovici la Conservatorul din Moscova. Lucrarea fusese precedată de alte două, în stiluri opuse scrise, pentru ca, aşezându-le în partitura unui singur Concert care ar fi fost solicitat peste hotare, Şostakovici şi probabil familia lui urmau să scape din marea strânsoare bolşevică!
În Simfonia I-a, de Sibelius, specificul simfonistic al Nordului s-a desprins încă din prima parte, Allegro ma non troppo. Discursul muzical adună, precum marea fluviile şi pâraiele, şi apoi dăruieşte semnificaţiile arhaicului Nordic, într-un (cităm din extrasul aparţinând lui Wilhelm Georg Berger, inclus în textul d-nei Miruna Negrea) „acel amestec de elemente bizare şi primar-expresive care conferă compoziţiei în întregul ei o fizionomie aparte”. Lucrare într-adevăr dificilă, în registre redundante tonal, cu accente de atonalităţi tipice muzicii finlandeze, exprimă, în esenţa ei revolta împotriva asupritorilor suedezi şi apoi ruşi, care, spre sfârşitul secolului XIX şi începutul celui de-al XX-lea, au recurs la invazii şi războaie de cotropire devastatoare. Maestrul Matei Corvin a dat o expresie aparte Simfoniei sibeliusiene, prin stăpânirea partiturii pe fiecare din părţile componente – Allegro ma non troppo, Andante (ma non troppo lento), Scherzo, Allegro şi Finale-Andante. Încât aceasta, în caracterul ei sever, asemenea unei sculpturi abstracte, a încheiat sobru firul melodic general.
Meritul aparţine concreteţei sonore sudată impecabil între bagheta dirijorală şi măiestria orchestrei ploieştene, pe părţi şi în ansamblu.
){kind=link}
CONCERTUL CRĂCIUNULUI 2009
Luni, 28 Decembrie 2009
Seară jumătate pariziană, jumătate vieneză, pe scena Filarmonicii Paul Constantinescu din Ploieştii zilei de joi, 22 decembrie 2009, străluminată de acordurile imperiale ale acestei solide şi impecabile formaţiuni simfonice, cu două glorii ale lumii Eutherpei la rampă: maestrul Ilarion Ionescu-Galaţi la pupitrul dirijoral şi, în partea solistică, de mijloc, a regalului sonor, senzualul violonist Gabriel Croitoru!!! Cu aproape toate lojile ocupate, sala din incinta Casei Sindicatelor (care, datorită ritmului de melc în care contractanţii lucrării aferente, zic ei că refac sala oficială a Filarmonicii, devine sine die în tot mai reala arenă a Muzicii culte a Ploieştiului), publicul sosit cu fervoare la Concertul de Crăciun 2009 s-a respectat pe el şi, concomitent, s-a arătat fidel filarmoniştilor ploieşteni – de peste 50 de ani credincioşi melomanilor autohtoni şi din alte părţi de lume, cu exemplarul lor profesionalism! Încât domnii Corneliu Nicolae Irimia & Octavian David au toate motivele să fie felicitaţi (ca de altfel, după fiecare reprezentaţie), pentru excepţionala calitate a repertoriului interpretat de cei 120 de instrumentişti magnific pregătiţi şi dirijaţi de pleiada Ionescu-Galaţi, (!), director onorific al Filarmonicii, Radu Postăvaru, Ovidiu Bălan şi Romeo Râmbu. Am avut din nou parte de o seară muzicală de vis, protagoniştii ei – Ionescu-Galaţi şi Gabriel Croitoru realizând o stare emoţională unică şi, prin excelenţă memorabilă. În spiritul inefabilului Mihai Eminescu, pe care, prin eleganţă şi candoare, dl Corneliu Nicolae Irimia a prefaţat-o superlativ, : „Colinde, colinde, / E vremea colindelor, / Când gheaţa se-ntinde / Asemenea oglinzilor // Se bucură copii , / Băieţii şi fetele, / De dragul Mariei / Îşi piaptănă pletele. // De dragul Mariei / Şi-al Mântuitorului / Luceşte pe cer / O stea călătorului…”/// Majestuoasa apariţie a domniei sale, Ionescu-Galaţi, la rampă, a ridicat brusc şi feeric temperatura serii străjuite de Bradul de Crăciun, somptuos împodobit, expus vederii publicului. Era Seara de Ajun în jurul legendarului simbol al Vestirii Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, toată lumea aflându-ne în jurul Lui, cu mic şi mare, într-o experienţă spirituală care se repeta, în acordurile repertoriului policrom al evenimentului fără egal.Şi ce putea să deschidă o seară de basm precum aceea a zilei de 22 Decembrie (cu euforica ei semnificaţie, anume aceea a împlinirii celor 20 de ani ce trecuse de la controversata cădere a lui Ceauşescu şi a enigmaticelor ei urmări), decât selecţia de pomină, din Spărgătorul de nuci, al lui Piotr Ilici Ceaikovski (1843-1893), pe aliniamentul Marş-Trepac-Valsul florilor – suită celebră din capodopera marelui muzician romantic rus!?! Ritmurile şi volutele de un farmec aristocratic, în cadenţe imperiale, care au consacrat o armonie inegalabilă, reînviind atmosfera fastuoasă a balurilor de la Curţile împărăteşti, au alcătuit substanţa vrajei pe care maestrul Ionescu-Galaţi şi sentimentala d-sale orchestră „Paul Constantinescu”, au ţesut-o la modul mirific, sangvin, în fibra fiecărui ins prezent în sală… Amicul meu de o viaţă, meloman incorigibil, inginerul Tudor Mihalache, era, la plecare, transfigurat de frenezia trăită de întreaga asistenţă, frenezie ce o datoram cu toţii marilor artişti de pe scena Filarmonicii ploieştene din acea seară de neuitat…! „N-am văzut o lume atât de fericită, de cucerită de puterea indescriptibilă a marii Muzici, ca în această seară!”, vorbea el aprins la faţă; „Cu astfel de muzicieni – care îşi respectă publicul, mă simt în al nouălea cer!, au fost magnifici, de la dirijor la solist, de la interpreţi la ansamblu!”, perora dl Tudor Mihalache, rămas pe aripile Muzicii… Fiindcă – drept încoronare a serii! – a urmat Sevilliana lui Isaac Albenitz (1860-1909), un passo-doble cu inserţie catalană, în care s-au auzit tocurile dansatorilor şi răpăiturile antrenante ale castanietelor, ca şi cum, înaintea corrdiei, publicul din arenă primea parada toreadorilor…! Dar a apărut în scenă virtuozul Gabriel Croitoru, cu vioara lui fermecată, spre a se desfăşura, pe sofisticatele partituri moştenite, de generaţii, de la Pablo de Sarasate (1844-1908), prin Melodii lăutăreşti şi de la Fritz Kreisler (1875-1962), prin Liebesfreud & Liebeslied – lucrări cotropitoare prin forţa emoţională, izvorâtă din ritmica interioară, cu expresivităţi sonore sincopate, ireproşabil smulse de arcuşul însufleţitor al marelui artist! De la măsurile extaziante ale petrecerii cu lăutari infailibili, la uimitoare expresii ale mâinii stângi, pizzicato-urile s-au răsfăţat din belşug. Prin urmare, exuberantul Gabriel Croitoru a cucerit publicul – pe care l-a aprins, pur şi simplu, acesta neîntârziind să îl aplaude în picioare şi să îi umple braţele cu florile recunoştinţei! Ce a urmat, am numit-o autentică seară vieneză. Delirul care ne-a înfăşurat în mantiile lui ameţitoare, l-au stârnit capodopere ale lui Johann Strauss – Tatăl (1804-1849)& Fiul (1825-1899), precum Uvertura la „Voievodul Ţiganilor”, legănându-ne in corpore, apoi, valurile Valsului Imperial, cadenţele polcii Trisch-Trasch, ale Perpetuum-Mobile-ului şi, într-un entuziasm incendiar, ale sprinţar-freneticului Marş al lui Radetzky, aruncându-ne într-o autentică transmisie de Anul Nou de la Viena!!! Irezistibil moment şi pentru vrăjita baghetă gălăţeană care, într-o clipă apoteotică, a fost înlocuită cu vioara distinsei doamne îmbrăcate fastuos, într-o rochie neagră învăluită în serpentinele în roşu sclipitor ale lianelor din beteală, peste ale cărei corzi, maestrul Galaţi a plimbat cu voluptate arcuşul, aidoma unuia din fantasticii demoni ai Vienei romantice… Un epilog concertistic 2009, ce a dat străluciri stelare Serii Ajunului de Crăciun 2009, fericind o lume care nu poate trăi fără a se refugia în sferele regeneratoare ale zeiţei Eutherpe. În tonalitatea La Mulţi Ani – 2010!!! Serghie Bucur
ZI PIANISTICĂ TECLU & RÂMBU
Luni, 21 Decembrie 2009
Măreţia estetică a Concertului numărul 1 în Si bemol pentru pian şi orchestră, opus 23, de Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893), constă, nolens-volens, în structura lui eminamente dificultoasă. Lucrare de răscruce în creaţia marelui muzician rus, prin noutatea construcţiei contrapunctice, cu rezonanţe care au revoluţionat arta componistică a secolului XIX, în a II-a sa jumătate, cu urmări până prin anii 50 ai secolului XX, Concertul acesta rămâne una din probele de virtuozitate ale pianiştilor care îşi asumă profesia solisticii. Suntem convinşi în aserţiunea noastră, din seara zilei de joi, 17 decembrie 2009, de către tânărul Alexandru Gabriel Teclu, muzician bursier cu studii academice în Italia, Franţa şi Belgia, care s-a întrecut pe sine, pe durate celor trei mişcări (părţi) ale Concertului ceaikovskian. Corolarul izbânzii l-au savurat melomanii prezenţi în sala Casei Sindicatelor, ascultând în extaz liedul Witmung, o prelucrare după lui Robert Schumann! Bagheta d-lui Romeo Râmbu a însufleţit fiecare din părţile tumultosului Concert, avanpost al articulării tempo-urilor pe spirala sonorităţilor desprinse din peisajul tolstoian-esenian, prin excelenţă romantic. Captivat de reverii şi tempeste, dirijorul, avem şi acuma senzaţia, a lăsat capodopera să se dezlănţuie în liniile ei naturale, scriitura pianistică constituindu-se de la sine în filigranul muzicii propriu zise. Cunoscutele măsuri cu accent imperial, în care începe prima parte – Allegro non troppo e molto maestoso – ale cornilor, croiesc canavaua ideatică a Concertului, descoperindu-ne un Ceaikovski sincer iubit de baroana Nadejda Filaretovna von Mek, stipendiat cu pasiune de această femeie făcută din bemloi şi dieji, din cheile Fa şi Sol, din solare armonii sonore interioare. Alexandru Gabriel Teclu a fost, de la primele acorduri, pianistul candid şi totodată patetic, pianistul cotropit de o muzică prea personală, să mai fie pusă la index, precum greşit a pus-o prietenul compozitorului rus, Nicolai Rubinstein (1835-1881), dar pe care un Hans von Bűllov (1830-1894), în seara de 25 octombrie 1875, la Boston, a aruncat-o pe orbita celebrităţii. Pasiunea pianistică s-a revărsat din belşug în pasiunea pentru solistica de tip ceaikovskian. Digitaţie fină şi precisă, atât de naturală, încât claviatura a părut tot timpul survolată de un spirit divin, supleţe şi gingăşie, durere şi bucurie, altfel spus: agonie şi extaz – acestea toate s-au succedat pe parcursul mişcărilor care au urmat: Andantino semplice, respectiv Allegro con fuoco. Frumosul june pianist, probabil din ramura savantului chimist care a inventat Becul cu acelaşi nume, pentru laboratoarele de cercetare ştiinţifică, a confirmat cu asupra de măsură, valenţele de pianist înnăscut şi pregătit europeneşte, sub îndrumarea unor somităţi ale pianisticii europene: Abdel Rahman El Bacha, Vincent Gregoire, Demien Iorio, Laurence Koch ş. a. De altfel, stabilindu-se în Belgia, unde studiază asiduu şi, în paralel, concertează – cu o pasiune aparte, şi la orgă – prin Italia, Franţa, Luxemburg şi San Marino, oaspetele Filarmonicii ploieştene este, la 33 de ani, o personalitate a lumii muzicale a Europei. Trăind, pur şi simplu, fiecare pasaj şi fiecare acord, într-o vie simbioză cu pianul şi claviatura, d-l Teclu a configurat într-o versiune înalt şi impecabil timbrată, Concertul pe care l-a susţinut la Ploieşti. Aplomb, acurateţă, anvergură, exuberanţă, stăpânire de sine, detaşare de litera partiturii (apropo de „legile” lui Sergiu Celibidache, şi în această privinţă!), cu revers în aplauzele sălii, transpusă în variaţiuni percutante, de expresivă melodicitate – aceasta a fost Alexandru Gabriel Teclu în Concertul ceaikovskian nomber one în Si bemol, din penultima joie simfonică 2009. Acum, la finele cronicii de faţă, intuiesc fortissimo-ul în care, în ansamblul lui, Concertul principal al serii a rezonat – în interpretarea d-lui Alexandru Gabriel Teclu –, ca şi prima lucrare, Simfonia 101 în Re major, Ceasornicul, de Joseph Haydn (1732-1809), în interpretarea Orchestrei, pe scena Filarmonicii Paul Constantinescu, joi / 17 decembrie 2009, seara: Muzica să ajungă întreagă în sală, în auzul şi simţirea melomanilor, calitatea sunetului fiind vădit diminuată, prin urmare, cauzatoare de disconfort, de absenţa oricărei protecţii fonice, specifice unei săli filarmonice profesioniste. Exuberantul dirijor Romeo Râmbu a dimensionat astfel, cu bagheta d-sale, o seară Haydn & Ceaikovski memorabilă, cu plăcute readuceri aminte a prestaţiei muzicale, alături de tânărul pianist Alexandru Gabriel Teclu. O primă fericită lăsare a cortinei peste stagiunea de toamnă şi iarnă 2009, înaintea aceleia definitive, în seara Ajunului de Crăciun. Marry Christmas! Serghie Bucur
IONUE & HAYAKAWA
Miercuri, 04 Noiembrie 2009
Apariţia sopranei japoneze Akiko Hayakawa, într-o costumaţie apropiată de aceea a unei gheişe, dar foarte evident apropiată aceleia a Madamei Buterfly, de un roşu vişiniu cu reflexe de lampioane sub poverile alb-imaculate ale cireşilor daţi în floare, a însemnat clipa aceea magică, prin al cărei fabulos miez coboară, dintr-o poveste, în paşi de vechi cântec nipon, o prinţesă din Ţara Soarelui Răsare! Brunetă, cu ten creol, catifelat, priviri pe sub genele întredeschise, frumoasa de peste mări şi ţări a simţit, prin aerul semi-nocturn al sălii Filarmonicii ploieştene (cu sediul încă provizoriu în Casa Sindicatelor), încordarea plăcerii publicului – acum rarefiat – de a o vedea mai repede la rampă! Reveria a fost pe măsura aşteptării, îndată ce robustul dirijor (şi d-sa din aceeaşi parte a lumii), Koichi Ionue a încheiat, repede şi sigur pe el, Uvertura la opera Nunta lui Figaro, catalog 492, de Mozart. Atât de sigur, încât am urmărit capodopera genialului vienez cu sentimentul că, interpretarea ei a însemnat în realitate împlinirea unei obligaţii profesionale.
Mecanic dar şi cerebral în acelaşi timp, maestrul Ionue s-a impus printr-un limbaj dirijoral dinainte ştiut de membri orchestrei, prin urmare bine stăpânit, pe arcul unei silenţiozităţi care, ca la toate celelalte reprezentaţii, contribuie absenţa oricărei (minime) acustici a scenei! Dar şi aşa, bagheta lui Koichi Ionue a reuşit să însufleţească o orchestră savant construită, măiastră în părţile constitutive şi în ansamblul ei. Poate unde cronicarul s-a obişnuit cu gestica dirijorilor noştri, a găsit în aceea a lui Ionue simplitatea tehnicii purtării baghetei prin aer, liniaritatea ei şi, astfel, vădita (?) distanţare de articulările sonore – indescriptibile şi atât de armonioase – ale Uverturii. O simplitate dusă către obişnuit, spre firesc şi monoton. Neîndoios, un stil care este caracteristic muzicienilor veniţi din acest arhipelag al civilizaţiilor uimitoare pentru generaţiile Europei contemporane.A trebuit un mare şi răscolitor fior care să aprindă sufletelor celor aflaţi în staluri, adus în scenă şi aruncat în spumoase valuri sonore, de această fragilă splendoare a feminităţii, o părere a ideii de femeie care este Akiko Hayakawa! Absolventă a Academiei de Muzică Kunitachi, laureată cu premiul I al Concursului Japan Solist Competition, solistă a Operei din Yokohama, Akiko Hayakawa, s-a acoperit de glorie, remarcându-se printr-o trăire dramatică atât de naturală, încât în scena cu aria Dove aono i dei momenti, din Nunta lui Figaro, în ciuda textului aflat în partitură, greu accesibil, superba artistă s-a pulverizat sub ploaia de aplauze care au readus-o la rampă pentru bis-ul acordat publicului dezlănţuit! Ingenua cântăreaţă de operă a continuat cu ariile din Don Giovanni, Or sai, che l’onore, respectiv Crudele, într-un registru tragic bine stăpânit vocal, cu tremeolo-urile mirific subliniate de orchestra cu acelaşi Koichi Ionue la pupitru. Întreaga ei fiinţă s-a sublimat, din nou, în aria deosebit de dramatică Temerai, catalog K 588, din opera Cosi fan tutte, în geometria clamărilor şi gesturilor care au exteriorizat minunat stările interioare. Într-o formă de zile mari, pradă exuberanţei pe care publicul a simţit că i-o transmite prin aplauze dar şi prin sentimentul admiraţiei profunde, Akiko Hayakawa a repurtat în seara zilei de joi, 29 Brumar, la Ploieşti, un succes fulminant, istoric! Prin această magnifică soprană, Şcoala de Canto şi de Operă japoneză se impune strălucit! Măiestria ireproşabilă, ţinuta scenică impecabilă şi calităţile interpretative care o individualizează cu o categorică pregnanţă, ne-au oferit, prin vocea ei diamantină, elegant şi majestuos desfăşurată de la silenţiosul pianissimo la gravul fortissimo, profund profesionalist, un talent total şi complet, înnăscut, un glas cu reverberaţii olimpiane!Reîntâlnim, prin Akiko Hayakawa, valoarea de vârf a Cantoului nipon, valoare care uimeşte ce înălţimi sonore infailibile poate atinge în comparaţie cu Cantoul european! Transpunerea în asemenea roluri este, pentru fascinanta soprană japoneză Akiko Hayakawa, esenţa menirii sale artistice printre noi. De aceea am avut senzaţia, la un moment dat, că, în faţa noastră este înseşi Madame Buterfly – răpitoarea iubită a navigatorului cu inima mereu rămasă pe ţărmul englez, pentru ca iubirea lor să eternizeze sensul unic al vieţii pe pământ: dragostea!
Serghie Bucur
MENESTRELUL NAŢIONAL - Informatia Prahovei
Intrarea lui Tudor Gheorghe pe scena Filarmonicii Paul Constantinescu, joi, 22 octombrie 2009, ora 7 şi 13 seara, a fost clipa de triumf care avea să dea strălucirea întregului spectacol pe care excelenta orchestră ploieşteană, dirijată magic de romanticul Marius Hristescu, l-a susţinut timp de fix două ore, pe scena Casei Sindicatelor din Ploieşti, într-un legato muzical ireproşabil! Adică tot atâta vreme cât infailibilul Prinţ al Cântecului recitat şi al Poeziei cântate (născut la 1 august 1945 în Podari-Dolj) a ţinut, cu un repertoriu viguros şi tocmai de aceea proaspăt, cu sufletul la gură, într-o melancolie ce părea înveşnicită, aproape mia de spectatori care au umplut până la refuz, sala Casei Sindicatelor – sediul provizoriu al Filarmonicii prahovene. Intrare imperială – pentru că Tudor Gheorghe este un autentic Împărat al Cântecului prefăcut într-o imaculată piesă de teatru – ale cărei momente (scene şi acte) poartă omul din fotoliul sălii, printr-o impresionantă epocă şi un anotimp pământesc fără egal; recitativele aureolează aerul şi sunetul extraordinar, formidabilele acorduri sonore dau majestuoase înălţimi, astfel că simfonicul a atins cotele unui imens oratoriu! Simbioza între Menestrel şi Dirijor, via Orchestra Paul Constantinescu – impecabil ansamblu filarmonic, care ar ridica în picioare, sunt sigur, o Carnegie Hall sau o Covent Garden sau o Scala din Milano! –, a scos publicul din Timp, lăsându-l în aburii orbitori ai mitologiei verbului cântat haiduceşte, inimitabil, de impetuosul nostru compatriot! În aceeaşi fiinţă actorul şi cântăreţul şi poetul şi muzicianul şi omul – Tudor Gheorghe întruchipează şi defineşte, în maxima dimensiune a valorii artistice: esteticul, naţional-universalul, probează prototipul unicităţii, artistul de esenţă tutelară, precum Stejarul lui Andreescu în eternitatea pânzei pe care arborele a fost eternizat printr-o divină forţă a Creaţiei. Mlădierile şi accentuările sonore, dantelăria muzicală, ţesută cu visătoare virtuozitate, de orchestra parcă modelată din lutul lui Ethos, de vrăjitul desen ale baghetei aflată în mâinile diafane ale lui Marius Hristescu, l-au propulsat pe marele nostru Menestrel în cosmicitatea Anotimpurilor pe care, parcă dintr-o stâncă desprins de ardoarea versurilor declamate psaltic, acest mare Domn la Curtea Dorului de Viaţă, le-a însufleţit ca nimeni altul, într-o mare predispoziţie sufletească, trăgând nu numai Jiul înapoi, cum cu neîntâlnită măreţie tot Dânsul rosteşte, pe strunele cobzei Sale, ci şi acei două mii de ani de istorie şi de râsu’-plânsu’, descoperindu-ne obârşiile – bune şi rele, în temeinica lor durată…Valsul – când lent, când starussian, tangoul – când în firea lui 2/4, argentinian, când în passo-doble, romanţa şi liedul, doina şi balada, oratoriul şi recitativul – ţesătura ritmică a discursului Menestrelului nostru naţional, în care s-au constituit melodiile şi versurile – din Marin Sorescu, din Tudor Arghezi, din Ion Barbu şi din Lucian Blaga –, au dat măsura unei grandioase parade a Limbii Române curate, cristaline, răscolitoare şi armonice, aşa cum o mai ţinem, noi, ăştia – de care junii nu mai au loc – minte: „Ca un fagure de miere”!!!Acum este locul să amintesc de Corala „Ioan Cristu Danielescu”– inconfundabil pregătită şi dirijată de Valentin Gruescu –, prezentă în scena cu Tudor Gheorghe, Marius Hristescu şi Filarmonica Paul Constantinescu plină, care a filigranat cu vocile ei serafice, fundalul muzical în ansamblu. Excelent articulându-se pe gestica de balerin a dirijorului, într-o manieră academică la superlativ, confirmând excelenţa pe care publicul prezent sub rotonda Atheneului Român i-a răsplătit-o cu aplauze şi bisări îndelungi, într-una din serile Festivalului Internaţional George Enescu!Axă a planetei concertistice ANOTIMPURILE MELE, VARA-TOAMNA, liric-tumultosul Tudor Gheorghe a înlăcrimat sute de priviri (inclusiv ale cronicarului) cu rimele fulminantelor poezii puse pe note, încât lumea a izbucnit, ca şi în acele momente de respiro, suculente prin scurtele întâmplări povestite olteneşte (amintindu-ne de şi azi viul Amza Pellea), în valuri de ropote de aplauze, adesea ştergându-şi stropii furişaţi la coada ochilor… Şi cum să nu te sfâşie Dorul de Viaţă şi de Iubită, când, irepresibila melancolie te răvăşeşte, prin glasul imberb şi imperativ al lui Tudor Gheorghe, cu astfel de cuvinte: „Arde macul să se-nsoare, / Macul roşcovanul / C-a pus ochii pe-o Cicoare / Nu-i ca ea o altă floare, / Mândră în tot lanul / Însă floarea mult iubită, / Floare mai aleasă, / Nu-i cu Macul potrivită, / Ci-i cu Flutur logodită / Şi-i va fi mireasă / Craiul, fluture, domn mare, / Mânios pe dată / Se-aruncă pe vânt călare / Şi-ajungând la mac în zare / A-nceput a-l bate / Cu-aripile aurite straşnic mi-l loveşte / Jos cad foile izbite / Cel din urmă risipite vânt le goneşte / Râd şi florile şi lanul, creşte veselia / Că din Macul roşcovanul / A rămas acum sărmanul / Numai măciulia !!!”Tudor Gheorghe trebuie să urce pe orice scenă din România, pe covorul roşu – al Artiştilor fără de pereche!!!
Serghie Bucur
SEARĂ RAHMANINOV & BRAHMS CU OVIDIU BĂLAN ŞI D.M. ŞTEFAN
Miracolul muzical pe care ni l-a pregătit pentru această blândă toamnă, Filarmonica Paul Constantinescu, sub manageriatul dinamic al dlui prof. Cornel Irimia şi direcţia artistică a dlui Octavian David, s-a arătat capabil să atragă, de la un spectacol la altul, din ce în ce mai multă lume şi de toate vârstele! Repertoriul prin excelenţă universal, ales şi, pe parcurs, pus în scenă, sub conducerea unor mari şi prin urmare unici maeştri ai baghetei româneşti, precum – în ordinea apariţiilor la rampă – Radu Postăvaru, Ilarion Ionescu Galaţi, Ovidiu Bălam, precum japonezul Koichi Inoue, apoi conaţionalii noştri Tiberiu Oprea şi Tudor Feraru, este construit pe lucrări de prestigiu şi valoare indubitabilă, din muzica simfonică a lumii. Nume de aur în Pantheonul Eutehrpei, cum sunt Mahler, Beethoven, Mozart, Ceaikovski, Haciaturian, Haydn, Chopin, Schumann, Bach, Ravel, Haendel şi Wieniawski, semnează portofoliul stagiunii muzicale filarmonicii ploieştene între 1 octombrie şi 22 decembrie 2009!
În seara zilei de joi, 15 octombrie, maestrul Ovidiu Bălan a intrat pe scena neîncăpătoare pentru Orchestra noastră simfonică, însoţit de tânărul muzician Dinu-Mihai Ştefan – un june cu alură sportivă, născut acum 21 de ani în Bucureşti. Student în anul III al «Royal College of Music» din Londra, având ca profesori somităţi precum Gordon Fergus-Thomson, D. Alexeev şi N. Ogawa, premiat în 2006 cu Remember Enescu, Pro Piano şi Eurovision Musicians, Dinu-Mihai Ştefan a interpretat, sub bagheta maestrului Ovidiu Bălan, Concertul nr. 2 în Do minor pentru pian şi orchestră op. 18, de Serghei Rahmaninov (1873-1943). Lucrare în 3 părţi, inspirată compozitorului rus de către psihoterapeutul Niels Dahl – medicul care (cităm din Programul de sală, elaborat de doamna Miruna Negrea) la îndemnul unei din mătuşile muzicianului, în 1900, acesta, în urma unei teribile căderi nervoase, în 1897, după ce prima sa Simfonie fusese respinsă de critică, l-a salvat repede şi definitiv. Astfel redat creaţiei simfonice, Rahmaninov a repurtat un succes furibund cu acest Concert… Pianistul român l-a interpretat cu reţinută dezinvoltură, distant, parcă, de substanţa strict sonoră a fiecărei mişcări. Într-o perfectă sincronizare cu dramatismul insuflat orchestrei, de sangvina imersiune a baghetei d-sale, dirijorul Ovidiu Bălan, Dinu-Mihai Ştefan s-a abţinut să însufleţească partitura, încă din prima parte, renunţând la exaltări ale gesticii ce implică exteriorizarea ritmurilor fiinţei, schiţând, în această Moderato, atmosfera covârşitoare a clopotelor dezlănţuite deasupra unei Moscove sau a unui Novgorod din secolele XVI-XIX, dominate de turlele a zeci de biserici pravolsavnice… Am plutit pe sub acest imens covor sonor, ca şi Serghei Rahmaninov în plină copilărie, asurzit dar şi magnificat de sfânta melancolie a chemărilor din înaltul cerului. Secondările ca şi intervalele acompaniatoare, eruptive sau în surdină, ale Orchestrei, au dat culorile adecvate discursului muzical solistic, Dinu Mihai Ştefan stăpânind o tehnică impecabilă a claviaturii, cu accese de liberă virtuozitate. Distant, sobru, arareori exploziv. Cu ascendenţă în partea a doua, Adagio sostenuto, în care romantismul byronian, descoperit de Rahmaninov în versurile poetului englez Parisina, a relevat (cf. Miruna Negrea) «Sentimentele unui călător noctambul a cărui singurătate este legănată de trilurile unei privighetori, de zgomotul vântului şi de murmurul pârâului». Partea finală a Concertului nr. 2 de Rahmaninov a sugerat, în durata acestei Allegro scherzando, o răvăşitoare stare războinică ce poate stăpâni simţurile şi gândirea individuală sau colectivă – căreia divina izbăvire îi poartă totuşi de grijă, astfel că Simfonia a III-a sfârşeşte într-o descreştere a tensiunii, către calmul care prevesteşte pacea! Johannes Brahms (1833-1897) a încântat publicul – tot mai numeros şi mai receptiv faţă de Muzică, în a doua parte a serii simfonice din 15 octombrie, cu Simfonia a III-a în Fa major opus 90, capodoperă căreia maestrul Ovidiu Bălan, de-a dreptul arzând în dramaticele ei mişcări componente, i-a însufleţit, cu propria fiinţă, vâltorile şi acalmiile sonore… O transcendenţă în interiorul căreia patetismul s-a desprins din veghe şi candoare, ca apoi să se împletească subtil cu ele, s-a simţit în sală, izbucnirile fulgerelor armonizându-se cu impetuozităţi de tragedie antică. Tensiunile construite pe osmoza Orchestră-Dirijor, au devorat pur şi simplu fiinţa acestuia, urmărind astfel cum, poate împotriva geniului brahmsian, geniul exuberantului mag al baghetei, care ni s-a relevat a fi maestrul Ovidiu Bălan, ne-a dat senzaţia că ne aflăm în olimpianul templu al zeilor unde Jupiter şi Khronos, avertizaţi de Prometheu, lasă lumea să fie egală zeilor… Mistuindu-se de-a lungul mişcărilor acestei a III-a Simfonii de Brahms, Alegro con brio-Andante-Poco allegretto-Allegro, excelenţa sa Ovidiu Bălan ne-a încredinţat de adevărul spuselor lui Igor Stravinski: «Muzica este făcută din ceea ce nu se poate scrie»!!! Serghie Bucur
APOTEOZA DARIA TUDOR – IONESCU GALAŢI
Şcoala românească de pian străluceşte prin galeria personalităţilor de geniu – intrate pentru totdeauna în Pantheonul Muzicii Universale: George Enescu, Cella Delavrancea, Dinu Lipatti, Paul Constantinescu, Dan Grigore, Radu Lupu… Trecută în al treilea secol de existenţă, această Şcoală are, de două decenii încoace, o deschidere fără precedent; după 1990 valenţele ei au sporit fabulos, numai dacă avem în vedere proiectul naţional Remember Enescu, pe care, în Prahova, îl conduc cu un profesionalism perfect, soţii Mihaela şi Adrian Tomescu, profesori ai Liceului de Muzică „George Enescu” din Bucureşti, părinţii strălucitului violonist Alexandru Tomescu, împreună cu maestrul Alexandru Bădulescu – căruia îi datorăm Concursul internaţional anual de Canto, Pian şi Vioară „Paul Constantinescu”.
Din această pleiadă de aur a pianisticii solistice naţionale face parte şi Ioana Daria Tudor (elevă a Liceului de Muzică bucureştean „Dinu Lipatti”), care, joi, 8 octombrie 2009, sub bagheta maestrului Ilarion Ionescu Galaţi, a ridicat în picioare pe cei cam 500 de melomani veniţi cu grăbire în sala Casei Sindicatelor din Ploieşti, la finalul Concertului nr. 1 în Do major op. 15, de Ludwig van Beethoven!!! Ioana Daria Tudor s-a acoperit de o glorie care îmi aminteşte de inegalabilul Roberto Benzi, magicul copil care dirija mari orchestre filarmonice în Italia şi-n Europa! Un fantastic dar al Naturii, o nespus de Albă ca Zăpada a claviaturii, fruct al unei vrăji ce izvorăşte din neverosimila Divinitate, Ioana Daria Tudor a fost copleşită de valurile aplauzelor publicului, sufocată de terifianta bucurie colectivă şi cele vreo 20 de buchete de flori pe care le-a primit din sală! Apoteoză! – acesta este stadiul atins de geniala interpretare a Concertului nr. 1 de Beethoven. Negreşit, numai în compania fascinantului dirijor care este maestrul Ionescu Galaţi! Aparent ezitantă în anumite locuri ale partiturii (falsă observaţie, întrucât inerentele emoţiile au încercat să atenueze în fiinţa Ioanei Daria, acele efluvii care de fapt au magnificat clapele), micuţa solistă cu vocaţie pentru gestul aristocratic sublimat de tâlcurile filozofice ale Titanului de la Bonn, la fel de albă precum pianul său (ţinută de epocă victoriană), ni l-a readus la rampă pe acel Beethoven al anilor sfârşitului de veac XVIII (1798), matur şi rebel, impunător şi celebru la Curtea Imperială din Viena, când scria această capodoperă. Ocolind ecourile revoluţiei franceze de la 1789, influenţele marelui cutremur politic şi social au fost ţinute în frâu; prolificul Ludwig a evitat „efectele războinice, ale bătăliilor” pe care deja Napoleon Bonaparte începuse a le aşterne peste Europa, a lăsat la o parte „mentalităţile insuflate publicului, de contemporanii lui, Haydn şi Mozart” şi, cum se ştie de la Wilhelm Georg Berger, „Beethoven este singurul compozitor care nu tatonează aici, ci merge la sigur, datorită experienţei proprii de compozitor matur şi fecund (…)”, o cităm pe d-na Miruna Negrea, din al d-sale Program de sală.
Ei bine, Ioana Daria Tudor, ca orice Zână adevărată, a travestit publicul într-o lume animată de ritmuri visânde, printre care Zâna plutea dansând odată cu diejii şi bemolii, nuanţând când frenetic, când suav (ce suav! – precum Albastrul de Voroneţ!), sala prefăcându-se când într-un teatru antic, când într-o Fântână a Blanduziei!!! Mica Regină a însufleţit pianul (din care practic făcea parte!), în filigranatul Allegro con brio, personalizând, deodată cu fermecata baghetă dirijorală a dlui Ionescu Galaţi, cornii şi violoncelii, viorile şi contrabaşii, clarineţii şi trompetele, tromboanele şi flautele, s-a retras cu graţie în echilibrul sonorităţii părţii a doua, Largo, bagheta maestrului Ionescu Galaţi jubilând fericită în aerul cu văpăi vezuviene, pentru ca în Allegro scherzando, cu discrete intensităţi prometeice, geniul interpretativ însumat de Dumnezeu în personajul de basm viu Ioana Daria Tudor, mirifica Zână să arunce claviatura în delir!.
Un astfel de eveniment muzical performant este oricând viabil în Ploieşti, pentru că există o Orchestră simfonică desăvârşită, cu instrumentişti pe sprânecană, născuţi pentru Muzică, cu şefi de partide (instrumentale) a căror excelenţă vocaţională este peremptorie, şi cu concert-maeştri impecabili! Prin urmare, Filarmonica Paul Constantinescu a constituit, (şi) în cazul Concertului din 8 octombrie 2009, expresia interpretativă elocventă – la superlativ – prin arta teluric-candidă a maestrului dirijor Ilarion Ionescu Galaţi!!! Pentru că, doamnelor şi domnilor, acest extraordinar ansamblu simfonic, sub manageriatul d-lui prof. Cornel Irimia şi al fecundului şef de orchestră, Ilarion Ionescu Galaţi (decorat cu Ordinul Meritul Cultural în Grad de Ofiţer, de preşedintele României, în 2004) s-a întrecut pe sine, cu un repertoriu beethovenian impresionant: 1. O selecţie din cele 12 Contradansuri, op. 14 (compuse între 1800 şi 1802, pentru formaţii muzicale restrânse) şi 3. Simfonia I, în Do major, op. 21. Între aceste momente muzicale memorabile, apariţia feerică a pianistei Ioana Daria Tudor străluceşte încă, asemenea Luceafărului de Ziuă, când încă soarele, în loc să îl estompeze, îi sporeşte sclipirile!!!
Serghie Bucur
PS. Aceste entuziaste însemnări sunt susţinute de Bis-ul Ioanei Daria Tudor, oferit publicului dezlănţuit, prin Sonata KV 223 nr. 5, în Sol major, de W.A. Mozart, ca şi de Bis-ul Orchestrei, cu (!!!) Tango d’Amour, pe ale cărei ultime măsuri, maestrul Ionescu Galaţi a… invitat la dans o superbă Doamnă dintre instrumentişti, „alunecând pe-o rază”! S. B.
STAGIUNEA FILARMONICĂ 2009
Casa de Cultură a Sindicatelor din Ploieşti, sediul atâtor instituţii care lucrează în folosul Artelor, a trăit joi, 1 octombrie 2009 unul din marile ei momente de glorie! În faptul serii acestei prime zile de Brumar, Orchestra Filarmonicii Paul Constantinescu a interpretat Simfonia a V-a, de Gustav Mahler, cea mai complexă lucrare din toate cele 9, pe care marele muzician austriac le-a scris paralel cu propensiunea pentru dirijat. Distinsul ansamblu simfonic ploieştean a strălucit atât prin profesionalismul desăvârşit al execuţiei, cât şi prin prezenţa magicianului baghetei care îl defineşte pe dirijorul Radu Postăvaru! Ne-a convins de această superbia acestei memorabile Seri muzicale, şi acei vreo 550 de melomani aflaţi în stalurile sălii, care au urmărit un eveniment muzical de înaltă ţinută artistică.Emoţiile au precedat debutul Stagiunii Filarmonice pe octombrie-noiembrie şi decembrie 2009, pentru că dl Cornel Irimia, directorul Filarmonicii ploieştene, a rostit un scurt şi tulburător discurs inaugural, după care a înmânat Diploma de Excelenţă – emisă de Primărie şi Filarmonică – pentru devotament şi măiestrie, pe numele următorilor foşti sau încă actuali membri ai semi-centenarei formaţii simfonice: Cecilia Bărăcuţ, Maria Bucurescu, Dan Budeanu, Aurel Burlan, Radu Voicu, Mihaela Ciky, Elisabeta Vuluţă, Paula şi Mihail Horea, Silviu Alexandrescu, Mihai Năstase, Mircea Vasilescu… În aplauzele spectatorilor, maestrul Radu Postăvaru a lăsat bagheta să arunce vraja Eutherpei asupra viorilor, violelor, violoncelelor, contrabaşilor, a flautelor şi clarineţilor, fagoţilor, cornilor, trompetelor, tromboanelor, tubei şi harpei, stârnind ascunzişurile sonore ale enigmaticei Simfonii mahleriene. Compusă în 5 părţi (mişcări), această capodoperă s-a ivit simptomatic în creaţia intempestivă a lui Gustav Mahler, complexitatea ei uimind mari muzicieni contemporani cu el: Weingartner, Richard Staruss, Mengelberg, Furtwängler, Toscanini, Bruno Walter şi Hans von Bűlow. Neînţeles de mulţi critici şi răutăcios negat de adversarii tot mai numeroşi, Mahler a trăit toată viaţa lui (1860-1911) convins – cu îndârjire – de crezul său etic, rostit adesea în nasul denigratorilor: „Vremea mea va veni”! Trompeta trage cortina sonoră a primei părţi, într-un crescendo misterios, care se pierde în tumultul orchestral, cu ecouri wagneriene. „Dialogurile” instrumentelor desenează o ingenioasă schemă a sunetelor în ritmuri când vaporoase, când frânte precum zborul Icarului… Patetismul se supune timbrului solistic al trombonului, sugerând, într-un ciudat ritm de marş funerar, curgerea inexorabilă a timpului. În mişcarea a II-a, preiau cavalcada violoncelele, înviorând lumea şi lăsând viorilor înseninarea cerului. Bagheta alunecă mirific printre portative şi chei, insuflă candoare şi brutalitate şi aduce astfel ofrande Divinităţii… Transpusă într-o poveste, Simfonia a V-a mahleriană te urcă în sfere nebănuite, graţie alternanţelor viori-alămuri, care, într-un vivace fortissimo, subliniat cu vervă de contrabaşi, violoncele şi alămurile racordate la viori, naşte reveria asemenea Celor trei graţii ale lui Botticelli. Maestrul Postăvaru e acaparant, dislocă inerţiile şi aduce simţirea înaltă, rafinamentul neverosimil, în auz… Şi iată-ne în partea a III-a, a suavelor măsuri de ¾, ţesute peste fiinţele tot una cu instrumentele lor, de aceeaşi magnificatoare baghetă a dlui Radu Postăvaru, de astă dată în relaţie sonoră cu maestrul Liviu Săvuţă şi al său corn, solistul acestei mişcări în volutele unui romantic salon imperial, unde valsul dansat de perechi fastuos înveşmântate, se rotesc sub candelabre baroce… Vâltorile se estompează în partea următoare, a IV-a, unde ne întâlnim – excelsior! – cu hirsutul şi candidul căpitan de vapor Onedin, sobrul englez din serialul tv ante’89 omonim, Linia maritimă de Nord… Ei bine, aici, viorile pictează sufletul acestui Ulysse modern, într-o tehnică pe care numai concert-maestrul Adrian Ceapă şi partida d-sale, în consonanţa cu orchestra şi irealul Radu Postăvaru au fost capabili s-o înalţe, de-odată cu sala, în ludicul freneziei ! Finalul Simfoniei a V-a conturează apoteoza. Maestrului incontestabil al baghetei, care este (la trecut, prezent şi viitor) dl Radu Postăvaru, clarineţii, cornii şi violoncelele i s-au supus cu fervoarea patimii numită Muzică. Măsura de 2/4 s-a întins în acolade colorate sonor, de compartimentele instrumentale, într-un oratoriu cu reverberaţii antice, sugerând defilarea cohortelor învingătoare în nu ştiu care luptă, petrecerea şi furia fericită a îmbrăţişării acestora, de către iubite, amante, surori şi mame…Un Concert Mahler – cu Simfonia a V-a, în premieră! –, aplaudat îndelung la sfârşit, de publicul ridicat în picioare. Un spectacol de referinţă în viaţa Filarmonicii Paul Constantinescu! Bravissimo!!! Serghie Bucur